Undeva în județul Iași, sătucul parcă fugea din calea noastră peste dealuri și văi… Uitat de societate, drumul de acces este o adevărată provocare pentru testarea suspensiilor, direcției și bucșelor mașinii.

În sfârșit, intru în sat. Nici țipenie de om. După prima intersecție, neavând cui să cer informații despre familia la care trebuia să ajung, virez la stânga, la întâmplare. Însă niciodată întâmplările nu sunt chiar întâmplări! La câțiva pași, pe marginea șanțului, zăresc doi copii. Parcă se sprijineau unul de altul, iar fetița, abia ținea în mâini o căldărușă cu prune. Opresc și intru în vorbă cu ei:

         – Bună ziua prințesă, ce faceți voi?

         – Păi… vindem niște prune… hai, nu vrei să cumperi?

         – Și ce faceți cu banii?

         – Să ne cumpere bunica niște cartofi, să mâncăm și noi diseară…

         – Voi o cunoașteți pe tanti… Zamfira? Știți unde stă?

         – Da, da, e bunica noastră…

Nu stăteau departe. Și, ca un ghid autentic, porni să îmi arate calea. Băiatul șchiopăta de un picior iar fetița era gata sa cadă însă nu înțelegeam de ce. Opresc mașina la poarta ce abia se mai ținea în balamale și în prag apare bunica Zamfira. Puțin speriată că nicio mașină în afară de cea a poliției nu mai oprise la poarta ei, m-a copleșit cu zeci de întrebări. Când i-am spus cine sunt și că vin din partea băiatului ei, aflat în detenție, fața i s-a luminat iar din colțul ochilor a început să curgă câteva boabe de mărgăritar autentic! Au urmat alte întrebări care o măcinau…

         – Vai, ce fericită sunt că ai venit pe la mine măi băiete… Nimeni nu ne trece pragul casei noastre. Suntem singuri și aproape abandonați! Uite, Mălina e bolnavă, are tetrapareză spastica, e operată la ochi de 3 ori și la ambele picioare, ai văzut că abia merge singură. În fiecare dimineață o duc la școală, apoi când termină orele merg să o aduc acasă. Dar mă bucur că în rest e sănătoasă și veselă.

         – Am înțeles că Mălina vindea prune să cumpărați ceva de mâncare…

         – Da, așa este. Am dus pe Mihai la spital, și-a rupt piciorul și am terminat banii.

Așa că trăim și noi cum putem. Când le-am oferit ceva daruri, au început toți trei să plângă. Mihai îi spunea bunicii că acum are de unde să dea punga de făină – ce o împrumutase ieri să facă ceva turte – înapoi, rechizitele erau strânse în brațe pentru că lipseau cu desăvârșire.

Am plecat de la acești copilași, marcat de bucuria ce se putea citi pe fața Mălinei, care bolnavă, zâmbea în speranța că va vinde ceva prune să aibă ce mânca cu toții. Nu se gândea la ziua de mâine, nici la ce vor face la iarnă, chiar dacă nu au lemne sau alte lucruri necesare, le era de ajuns să se culce sătui. Astăzi. Că de ziua de mâine… se va îngriji poate, sau cu siguranță, Cineva.