Văduva care a schimbat istoria!

O chema Elena. Trăia în zona muntoasă din Braşov, România. Povestea ei este uimitoare, dar adevărată.

Era imediat după prăbuşirea comunismului, în timp ce ţara se afla încă în confuzie totală şi exista multă nesiguranţă în ce privea viitorul. Soţul Elanei, în vârstă de doar 41 de ani, decedase de curând din cauza unui atac de cord. Cum putea Elena să facă faţă viitorului fără un soţ care să aibă grijă de ea? Era foarte tristă…

Fiind creștină, Elena a început să studieze Biblia şi în mintea ei a răsărit o rază de speranţă: ”Dumnezeu este Dragoste chiar dacă pe acest pământ suferim consecințele răului și ale păcatului!”

Gândind Imposibilul!

Gândindu-se la iubirea ei nou descoperită pentru Hristos, la speranţa apărută după deznădejde, s-a întrebat cum ar putea să ajute pe cineva la fel de necăjit ca ea, cineva ale cărui speranțe pentru viitor se năruiseră la fel ca ale ei. Curând, gândul i-a fost atras de deţinuţii aflați la un penitenciar din apropiere. În acel timp existau două lucruri de care lumea se temea: miliția și închisorile. Oamenii deseori dispăreau în închisori, fără a mai apărea vreodată. Dar Elena nu s-a gândit la acest lucru.

Astfel că, în primăvara anului 1992, ea a îndrăznit să se ducă acolo unde altora le era frică să se aventureze: la porţile închisorii. Bătând la uşa mare de fier, a fost întâmpinată de un gardian care, uitându-se printr-o mică deschizătură din uşă, a întrebat-o ce dorea.

„Vreau să intru şi să vorbesc cu deținuții”, a spus ea.

După un râs zgomotos, gardianul i-a oferit singurul răspuns ”logic” pentru vremea aceea: ”Nu poţi să intri aici!”

Însă Elena avea o altă logică. A revenit a doua zi, când s-a confruntat cu acelaşi dispreţ. Dar nu a renunţat și a continuat să insiste și să se roage lui Dumnezeu pentru reușită.

Perseverenţă

S-a hotărât să meargă la București. Chiar dacă nu mai fusese niciodată în metropolă, a reuşit să găsească locul unde se afla Ministerul de Justiţie.

A fost întâmpinată de ofiţerii de securitate care au întrebat-o ce dorea. Când le-a spus motivul pentru care stătea acolo a fost întâmpinată cu același zâmbet tăios…

A revenit a doua zi, apoi a treia și tot la fel, chiar dacă era tratată cu același dispreţ, de parcă ar fi fost bolnavă psihic. Însă a insistat.

Într-una din zile, dimineața la ora 7, Elena a venit şi s-a aşezat pe treptele clădirii. Brusc, o persoană importantă din conducere îi întreabă pe paznici cine era femeia care arăta atât de tristă. Ei i-au spus că era nebună şi i-au dezvăluit motivul pentru care ea stătea acolo. Spre uimirea tuturor, acesta a început un dialog cu Elena, ba chiar a invitat-o în clădire.

În dialogul cu oficialii ministerului și ai Direcției Generale a Penitenciarelor, Elena a înțeles că dacă își va găsi un grup de voluntari care să fie animați de aceeași dorință lăudabilă, cererea îi va fi îndeplinită. Bucuroasă peste măsură, a plecat la singurul loc unde știa că sunt oameni gata să ajute pe alții, la biserica ei.

În foarte scurt timp, mai mulți voluntari au răspuns afirmativ provocării și astfel, la 17 noiembrie 1993, Ministerul Justiției prin adresa nr. II/21.235/1993 a avizat favorabil constituirea Asociației Serviciul Umanitar pentru Penitenciare.  

Astăzi avem 6 filiale naționale și aproximativ 1000 de voluntari care activează în toate unitățile penitenciare din România.