Am fost acolo, l-am văzut. Venea spre mine mecanic, impasibil, rece. S-a oprit brusc în fața mea și aștepta să vorbesc. Pentru un moment, m-am blocat. Era înalt, slăbuț, cu fața ovală și ochii albaștri, ușor adânciți sub pleoape! Mai întâlnisem teoretic astfel de oameni, însă la el a fost ceva special. Privirea rece, goală, fixată asupra mea, cu clipiri rare ascunse sub genele ușor trecute de 45 de ani, m-au făcut să-mi recapăt cu greu cuvintele. Într-un final am vorbit, i-am transmis informațiile într-un ritm ușor sacadat, influențat fiind încă de atmosfera creată de prezența sa. Mi-a răspuns simplu: ”Nu, mulțumesc!” S-a întors și a plecat, lăsându-mă dezamăgit de răspuns însă bucuros într-un fel că am rămas singur, fără el. Nu i-am știut niciodată numele, însă era unul dintre deținuții României, condamnat pentru mai multe crime, inclusiv pentru uciderea unei fetițe de câțiva ani…

Raționând cu voce tare la volanul mașinii, m-am întrebat: ”ce trebuie să se ascundă dincolo de acea privire pentru a putea face așa ceva?” Fiind singur, nu mi-a răspuns nimeni, așa că am continuat: ”dar cei condamnați pentru tâlhărie, vătămare, șantaj, uz de fals, viol, DE CE fac lucrurile acestea?”

Deși ezităm să-l spunem public, fiecare avem răspunsul personal la această dilemă. Tulburări de comportament, lipsa educației, problemele familiale, anturajul – alegem una sau mai multe și concluzionăm că am găsit cauza.

Deși majoritatea acestor cauze sunt enunțate de specialiști și regăsite în realitate, nu pot uita însă răspunsul primit din partea unui alt deținut întrebându-l dacă îi este teamă de recidivă. Cu o voce calmă dar sigură, cu un accent grav cât să transmită siguranță, mi-a răspuns politicos dar ferm: ”Nu, domnule, niciodată! Acum am o familie, mă așteaptă copilul acasă, am un sens…!”

Să fie acesta răspunsul încă neomologat de știință? Este posibil să căutăm încă geneza transformărilor comportamentale ce imprimă efecte negative de durată în genetică[1], în mediul extern apropiat (familie) ori tangent cu noi (școala, prietenii), scăpând din vedere poate chiar esența problemei și anume identificarea și asumarea la nivel psiho-moral-comportamental a unui scop (sens, valoare, țintă) suficient de puternic pentru a determina gravitarea permanentă a tuturor gândurilor, faptelor și acțiunilor în jurul acestui principiu moral ales?

Teoria anilor 70 ce cataloga existența unui cromozom Y suplimentar ca fiind rețeta sigură a unui comportament preponderent violent, a fost în timp invalidată[2]. Cazuri celebre ale unor frați (chiar gemeni) ce au beneficiat de aceeași educație și anturaj dar și-au croit drumuri total diferite în viață (unul medic, celălalt criminal) ne obligă să recunoaștem că dincolo de ce se vede, dincolo de factorii externi, palpabili, trebuie să mai fie ceva. Iar acel ceva poate face diferența dintre bine și rău, viață sau moarte.

Teologia, pentru mulți un domeniu acceptat din politețe la masa științelor, ne spune simplu că identificarea, alegerea și urmărirea permanentă a scopului suprem în viață este secretul ce întărește și determină orice alegere spre a fi făcută în deplină siguranță atât pentru propria persoană, cât și pentru cei din jur.

Astfel, suntem îndemnați să credem dar și să probăm faptul că însușirea principiului dragostei Divine ca dorință și sens al vieții ne va oferi înțelepciune și putere pentru a putea gestiona orice moment lipsit de dragoste, servit de semenii noștri din varii motive.

Mai mult chiar, Biblia ne demonstrează, prin teorie și practică, cum zeci de persoane ce porniseră pe un drum greșit în viață, ba chiar ajunseseră condamnați și stigmatizați de întreaga societate, au reușit, odată cu identificarea scopului suprem al vieții drept Iisus Hristos, să schimbe și chiar să anuleze sensul unic pe care mergeau, spre rău, într-o direcție nouă, vie, plină de Putere și Sens curat, adevărat!

Vorbind despre acest subiect, scriitoarea creștină Ellen White prezintă sensul vieții ca fiind ”onoarea lui Dumnezeu și binele semenilor”[3] iar la o analiză personală, sinceră, putem aproba că nu le găsim niciodată separate în realitatea vieții. Astfel, cel ce-și iubește cu adevărat semenii, a trăit deja experiența identificării cu Sensul vieții, iar cel ce și-a adoptat acest Sens, urmărește cu adevărat binele semenilor.

Iată de ce, viața fără morala creștină nu are un singur sens, ci mii de sensuri.

Eram acolo, îl priveam. Venea spre mine, bucuros, radiind. S-a oprit în fața mea și, plin de încântare, a început să povestească. Mi-a spus cum a fost provocat, acolo, în închisoare. Mi-a spus cum a fost umilit, jefuit la propriu de bunurile personale și batjocorit. Într-un final am vorbit și eu, ușor sacadat temându-mă de răspunsul lui. Mi-a răspuns simplu: ”Puteam să-l omor, oricum sunt condamnat pe viață! Însă am răbdat tot, rugându-mă în gând!” Numele nu contează, important este că și-a găsit un Sens în viață, o Țintă! De acolo își ia puterea pentru a trăi frumos, zi de zi, el, un alt deținut al României, condamnat pentru crimă…

Adalbert GHEJAN